Poza zilei

Interviu neterminat, dar care sper că va urma: Gheorghe Oprea – De la Casa de Copii la casa…romașcanilor

oprea gigiDe-a lungul timpului am întâlnit tot felul de oameni. Și am scris despre aproape toți. Bărbați, femei, copii, naivi, frumoși, proști, înalți, deștepți, urâți. Mulți oameni urâți am întâlnit. Urâți la suflet, Doamne cât de urâți! Pe 1 Decembrie l-am întâlnit, pentru a doua oară, pe Gheorghe Oprea, prima dată în calitate de candidat al PSD Roman pentru scaunul (din piele evident) de primar al Romanului. Acum, am zis doar să stăm de vorbă. Ca doi oameni care locuiesc în același oraș. Ca doi oameni care sunt total opuși. Nu bărbat-femeie, nici urât-frumos. Ci Gheorghe Oprea din mediul de stat control finanțe, iar eu din mediul privat. Oare avem aceleași idealuri?, m-am întrebat. Și au venit unele răspunsuri, pe placul meu, pe neplacul meu. La un moment dat, parcă din senin, la mijlocul discuției, Gheorghe Oprea a spus ceva de genul: “Nu am mâncat niciodată felul doi sau trei la masă. Nu pentru că nu mi-era foame, ci pentru că alții mi-au luat mâncarea din față”. Știam că vine de la “Casa de copii”, dar nu știam cum, ce, unde și, mai ales, de ce? Cuvintele însă rostite, nu despre foamete, ci despre nedreptate și curaj, m-au determinat să-l invit pe Gheorghe Oprea la un interviu. Ca de la om la om.

 Jumătate de viață, pe foarte scurt

 

Casa de copii este acasă. Pentru mulți. Să pleci de acasă la casa de copii. Să fii lovit în cap cu catalogul pentru că nu ai curaj să îți depășești condiția. Să lucrezi în mină și să numeri zilnic dricurile camarazilor ce se duceau pe lumea cealaltă. Să ai un copil în viață și unul decedat. Și să plângi. 39 de minute, 35 secunde. Atât a durat interviul neterminat. Pentru că, la fel ca în viață, lucrurile trebuie făcute la timpul lor.

 

Cum o fi să fii „Șeful Casei de Copii”?!

 

Pe Gheorghe Oprea, prietenii îi spun Gigi, eu o să-i spun Gheorghe, l-am reîntâlnit pentru interviul de unde voiam să smulg suferința. Voiam să știu cine erau oamenii răi care-i furau mâncarea. Nu am aflat nimic din astea. Povestea s-a schimbat. Și într-un fel exact ca viața.

„Cum m-am născut nu știu. Știu că m-am născut pe 21 septembrie 1964, la Roman. Am avut o copilărie nefericită, despre care nu vorbesc”, mi-a trântit-o, cam sec, când eram acolo să-i smulg omului toată suferința, să o răsucesc pe toate părțile, să scurm prin toate cotloanele durerii și să pun sare, la final.

“Nu am eu dreptul să judec ceea ce a fost în viața mea, referitor la părinții mei. Sunt părinții mei, țin legătura cu ei. Suntem șase frați, din care doi băieți. Ne înțelegem minunat între noi, dar așa a fost viața…”. Mai fac o încercare:

–              Numai dvs ați trecut prin asta sau…?

–              Numai eu.  Am fost mai rebel și nu eram de acord cu niște principii ale familiei.

Eram copil-copil. De când am făcut ochi, eu și sora mea mai mare aveam grijă de ceilalți frați. Mama mea era singură atunci și lucra să ne întrețină. Ne creșteam unul pe altul. Ne duceam de mână unul pe altul la grădiniță. A fost o perioadă foarte grea. Până într-o zi. Când am fost dat la casa de copii. Eram în clasa a II-a. Vreau să spun că primii doi ani au fost un coșmar. Nimeni nu-și poate imagina… Casa de copii era unde este Școala 5, unde este Muzeul de Istorie, iar pe colț, unde este farmacia, ne făceam temele, creșteam, dar învățam la Școala 3. Din clasa a V-a mi s-a schimbat radical viața. Învățând foarte bine, am ajuns șeful Casei de Copii. Atunci am înțeles că singurul meu mod de a reuși în viață este să muncesc foarte mult. Eram cuminte, nu făceam tâmpenii, dar eram dur, am învățat să supraviețuiesc.

„Armata pe lângă Casa de copii este un fel de concediu”

–              Aveați prieteni?

–              Oooo, da. Nu se poate vorbi de prietenii în casa de copii. Vorbim de o legătură mult mai puternică. Nu poate fi zdruncinată de cineva vreodată. Când suporți aceleași vitregii…

–              Cum adică vitregii?

–              Erau indivizi mai mari, repetenți, care te loveau din nimica toată.

–              Nu vă apăra nimeni?

–              Nu spuneam. Dacă povesteai unui pedagog, bătăușul era pedepsit pe moment, dar bătaia pentru tine se multiplica. Dimineața făceam temele cu profesorii, iar după-amiaza stăteau cu noi un fel educatori. Atunci erai la îndemâna celor mari…

–              Se spune că și adulții băteau copii…

–              Da. Numai că eu am avut marele noroc ca, în clasa a V-a, să dau peste un om deosebit, pe care-l respect, profesorul Fanaca, un om aspru, dar foarte drept. Aveam pe perete puse listele cu abaterile și știai singur cât îți iei la palmă. Ca să înțelegeți: Armata pe lângă Casa de copii este un fel de concediu. Acolo ne autogospodăream. La cinci era trezirea. Făceai curat în clasă: măturai, spălai, dădeai cu petrol. Nu erau femei de serviciu. La 7, când se făcea careul se raporta dacă sarcinile au fost îndeplinite. Apoi învățai, între 12 și 13 luai masa și apoi mergeai la școală. Eram disciplinați, cel puțin cei din clasa mea. La școală, profesorii țineau un caiet în care relatau ce făceam. Nimeni nu-și permitea să încalce regulile, pentru că eram toți pedepsiți. Toți pentru unul și unul pentru toți. Ori făceam toți tâmpenii, ori niciunul. Eram extraordinar de uniți.

–              La școală exista o diferență?

–              Întotdeauna. Aveam eticheta pusă, dar am reușit să compensăm prin învățătură. Mi-am dat seama foarte repede ce importantă e educația. Ne luptam la școală și pentru 0,5 puncte. Puteam să contracarăm aceste diferențe între noi și cei care SUNT LA PĂRINȚI prin învățătură. Era un domn profesor Luchian la Școala 3, iar la ora de chimie primii 7-8 copii care rezolvau problemele erau de la casa de copii. Chimia și matematica mi-au plăcut. Sunt omul cifelor, mi-a plăcut mult matematica.

————————————————————

M-a iubit toată perioada liceului, dar nu mi-a spus-o niciodată

–              Pe soție cum ați întâlnit-o?

–              În liceu. Soția mea provine dintr-o familie de oameni educați. Eram prin clasa a X-a, la un fel de petrecere de Miss Boboc. Fetele bârfeau într-un colț și le-am întrebat despre cine vorbesc. Mi-au arătat-o pe soția mea, stătea într-un colț. Era nepoata secretarei liceului. Nu era în clasă cu noi. Săraca, a fost vitregită: când profesorii se certau cu secretara, era prima scoasă la tablă. Lua toate bobârnacele. M-am dus la ea, i-am zis să stea cu noi. Am stat împreună în seara aceea. Ne-am mai văzut, dar eu nu aveam de gând să mă împrietenesc cu nimeni. Soția mea a perceput altfel momentul și m-a iubit în sinea ei toată perioada liceului, dar nu mi-a spus-o niciodată. Îmi plăcea să fiu cu toată lumea și cu nimeni.

–              Nu voiați să vă atașați?

–              Nu. Am încercat o singură dată și luasem o palmă grea. Prin clasa a VIII-a am crezut că mă pot atașa de o fată din oraș. Și ea a vrut să vorbească cu mine. A fost o prietenie sinceră. Până au aflat părinții ei.

–              Nu i-au dat voie?

–              Eram de la casa de copii…

–              Soția v-a iubit în liceu, dar dvs ați plecat prin țară și v-ați întors…

–              Ne-am întâlnit, eram pe centru.  Mergea spre casă și am întrebat-o ce mai face. Am condus-o până acasă. Nu mă gândeam la nimic atunci. Dar, ușor ușor, zi de zi, relația s-a legat. Este o femeie deosebită și îi mulțumesc zi de zi că a apărut în viața mea.

–              Când v-ați căsătorit?

–              În 1986.

–              Părinții ei nu au avut probleme legate de mediul din care veneați?

–              Mai târziu am aflat că a contat, în sensul că mama ei a avut cred – nu mi-a zis niciodată în față – alte planuri cu fata ei, dar i-a respectat dorința. Pentru traseul nostru în viață nu a fost niciodată dezamăgită. Nu a crezut că pot fi un astfel de om. Mi-a spus la un moment dat că nu-i vine să creadă de unde am plecat și unde am ajuns.

–              A venit un băiețel?

–              Primul. Primul a decedat. Nu mai vreau să vorbesc. Îmi cer scuze.

Nota bene: Ca o scuză a mea, absolut personală, deși lucrurile se iartă, dar nu se uită, mi-am dat seama, în acel moment, în acel moment în care nu mai voiam să răscolesc nimic din durerea nimănui (pentru că este urât, sufletește urât și murdar), că mi-a zis cu o zi înainte de interviu despre un copil pierdut. Și am uitat, pentru că, în felul nostru de a fi, al unora, voiam doar să știu cine fură unui copil mâncarea. Credeam, la acel moment, că mai rău de atât nu se poate. Urât din partea mea. Îl voi reîntâlni pe Gheorghe Oprea și voi face să fie și frumos. Măcar atât pot face.

 

 

3 Comments

Add a Comment
  1. Un interviu deosebit despre un om real si adevarata lui viata si personalitate. Felicitari.

  2. Asta da interviu! Evident ca ma refer la interviul cu Gheorghe Oprea, contracandidatul primarului in exercitiu, Dan Laurentiu Leoreanu. Un redactor foarte talentat, Claudia Matei, a abordat un subiect delicat, din viata unui om, intrat de curand in politica, cu intentia de a mai capata o experienta in viata, aceea de politician. Daca parasind breasla functionarimii satula de strategiile financiare postdecembriste, care mai de care mai aberante si intrand in politica, un domeniu cunoscut prin murdaria sa, la propriu si la figurat, a facut bine sau rau, doar viata o va dovedi. Viata si electoratul, greu de convins sa puna stampila, acolo unde-i recomanda partidele politice, atat de hulite in ultima vreme. Partidele care, aparent, au facut un pas lateral, incercand sa-si oblojeasca ranile si tradarile,in interior. Oricum, candidatul PSD, Gheorghe Oprea, ramane un om, cu o viata personala, marcata de o copilarie, eufemistic, definita de el, ca fiind doar nefericita. Un om plin de ambitie, de vointa, curaj si marea dorinta de a-si depasi permanent conditia sociala, profesionala, umana. Inca o data, felicitari, Claudia! Ai reusit sa surprinzi, in primul rand latura umana, cea care impresioneaza cel mai mult pe elector. Astept cu nerabdare episodul II.

  3. Felicitari,bun material.Mai rar.Ginduri bune si sarbatorile cu bucurii,pace si liniste!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate

News-Roman © 2010-2016 - De 6 ani împreună !
Facebook
error: CONŢINUT PROTEJAT! @ News-Roman.ro . Dacă doriţi un anumit subiect sau poză vă rugăm să luaţi contact cu administratorul site-ului la adresa de email: claudia_matei@yahoo.com . Mulţumim !