Warning: "continue" targeting switch is equivalent to "break". Did you mean to use "continue 2"? in /home/rnewsr71/public_html/wp-content/plugins/jetpack/_inc/lib/class.media-summary.php on line 77
Capelă și club pentru cei uitați de lume – News-Roman

Poza zilei

Capelă și club pentru cei uitați de lume

La fix trei ani de la preluarea mandatului de edil al Romanului, astăzi, primarul Laurențiu Leoreanu, însoțit de presă, a mers în strada Fabricii, pentru a inaugura o capelă și un club de distracție pentru locuitorii acestui cartier. Dacă ajungi pentru prima dată în zonă, caști ochii mari la ce este în  jur și la genți sau buzunare, să nu-ți pierzi bunurile. Copii desculți și murdari la fund, părinți cu alți copii în brațe și altul în burtă te întâmpină cu o curiozitate fantastică. Aspectul îngrijit al unui romașcan face notă discordantă cu ce este în jur.

 Satul Olimpic, cartierul de la capătul lumii 

La ieșirea din oraș, înspre Cordun, după calea ferată, îți duc zilele câteva sute, dacă nu peste o mie de romașcani. Cei mai mulți din etnia rromă. Toți săraci. Fostul primar, Dan Cărpușor, i-a adus aici pe cei mai mulți. Veneau din zona străzii Mihai Eminescu, fostul bloc Nato (acum transformat în ANL). La momentul „extrădării”, cei care locuiau în acel bloc își făceau nevoile pe geam, pe ușă, pe hol sau în orice loc mai liber, nu neapărat mai ferit. Aveau câini, pisici și cai în casă. Zona devenise un focar adevărat de infecție și nimeni nu avea nimic împotrivă. Pentru ei, civilizația sau exemplul celor din jur nu exista. Niciodată nu am înțeles de ce acel bloc s-a numit NATO, deoarece nu exista nicio alianță între popoare, ci doar un mod de viață ce nu se baza pe comunicare și pace, ci pe efectul de turmă. Dacă vecinul nu are ușă, atunci nici mie nu-mi trebuie. După marea mutare, locului i s-a spus Satul Olimpic, pentru că, să reziști aici, ai nevoie de putere.

Soluția a avenit prin amenajarea fostelor grajduri din capătul orașului. Niște încăperi mici, cu sobe și geam, dar departe de oraș. Nu li s-a pus gard și nici paznic. Li s-a dat voie să facă orice, chiar să și muncească, dar au preferat, în primii ani, să fie și mai răi, și mai sălbateci. Prin 2006-2007, să ajungi în strada Fabricii semăna cu un test de rezistență psihică și fizică. Orice străin, era înconjurat în câteva minute de sute de oameni, și chestionat. Orice străin era o amenințare, deși nu aveau nimic de păzit. În fiecare clădire tip grajd intrai cu batista la nas, deoarece trăiau la un loc cu animalele și foloseau holurile pe post la latrină. Seara închideau ușa și așteaptau o nouă zi. Nu toți, deoarece acolo am întâlnit și romașcani fericiți, cu o locuință îngrijită.

În 2008, li s-a construit un spațiu în care să se spele și să-și facă nevoile. În 2011, este în picioare. Nu foarte curat, dar are uși și geamuri.

 Dumnezeu este al tuturor 

În primăvară, li s-a construit o capelă. O cameră renovată, la capătul holului care parcă nu se mai sfărșește, cu camere pe stânga și pe dreapta și câini drept pază. Sute de câini. „Nu ne fac nimic. Alți câini, din altă parte, sar la noi și chiar la copii„, îmi explică o femeie, tânără, care îmi vede mirarea și spaima când doi câini vin să-mi simtă mirosul. La câteva minute distanță, o fetiță se apropie de un perete, unde un câine, legat, iese din cușcă și sare la mâna ei. Nimeni nu se panichează, decât eu. Mă gândesc dacă a mușcat-o, uitându-mă la mâna pe care și-o freca speriată, dar fără să plângă. O copilă merge imediat la ea și o ceartă. Mă întorc cu spatele, pentru că nu pricep ce se întâmplă, de ce, în toată sălbăticia de acolo, mai este nevoie și de un câine agresiv.

Capela e curată. Are pereți albi, strane refăcute de la alte biserici, altar și câteva icoane pe pereți. A costat 60 de milioane de lei vechi. Începe slujba de sfințire, deși, aici, se țin slujbe încă de  la Paște. În două minute, „biserica” se umple de oameni. Femeile își acoperă capul și se roagă tăcute. În jurul autorităților se așează, aproape liniștiți, câteva zeci de copilași. Unii îmbrăcați după moda italiană, alții mai rupți. Ascultăm slujba, în timp ce, pe sacoul alb, mi se așează tot felul de gângănii. Mă scarpin, mă întorc, mă răsucesc.. și două picioare goale, lângă pantofii dați cu cremă ai primarului, îmi sar în ochi. Toții copiii sunt în șlapi, unul e desculț.

Slujba este aproape de final. Nu mai aud de mult ce se spune, pentru că mă gândesc deja să nu fi luat vreun purice. „Tatăl nostru care esti în ceruri, sfințească-se numele tău…” Rugăciunea mă trezește la realitate, pentru că fiecare suflet din încăpere o rostește. Ne închinăm și ne întoarcem pe holul atât de lung, spre ieșire.

 Biliard și Internet 

Nimeni nu este lăsat în urmă. Oameni mari și oameni mici ne urmăresc până la trei grajduri mai încolo, unde Primăria le-a făcut un club. În zona aceea, deja lucrurile se schimbă. Oamenii nu mai ne urmează, ci strigă de la geamuri dacă ne place ceea ce vedem. Trecem și pe lângă un bar, unde un domn cu ochelari de soare și bască ne întreabă cam care-i treaba. Pășești repede, strâns cu colegul, ca să te păzești. Ne oprim la mijlocul grajdului, unde tocmai s-a desfundat un canal. Pășesc sigură pe mine, până pe holul lung, și mă întorc, pentru că, deși afară nu este caniculă, mirosul este insuportabil. În interior, într-o cameră, s-a ameanajat clubul: o masă de biliard și două calculatoare conectate la Internet.

În  mână duc microfonul de la o televiziune locală. Nimeni nu are habar cine sunt, dar toți mă întreabă când îi dau la ProTv. Sper, în sinea mea, să nu ajung la ProTv sau să nu fiu corespondent la Știrile de la ora 5. Nimeni nu citește ce scrie pe microfon, mare și cu roșu. Se strâng câțiva, pașnic, lângă mine. Până la mașină am de mers, printre câini, circa 70-100 de metri. Prefer să aștept acolo, poate ceilalți colegi vor ieși repede. De la geam, câțiva râd de mine, că nu am putut să suport mirosul. Nu comentez, îmi recunosc vina. Dacă în urmă cu alți ani, în jurul meu se adunau alți mulți să râdă de mine, acum nu a mai fost așa. Vreo zece fete și vreo doi bărbați, toți cu măcar un copil pe lângă, au venit și m-au compătimit. Ei pe mine.

Eu i-am ascultat. I-am privit și nu am putut să le ghicesc vârsta. Nu am știut dacă țin în brațe copilul lor sau un frate. Una dintre femei, deși cred că era mult mai tânără decât mine, căra în brațe un copil și spunea că mai are doi, care erau prin jur. Nu i-am recunoscut. Femeia vorbea frumos, fără greșeli și încerca, din răsputeri, să-mi explice cum e viața ei. Îi murise bărbatul de curând și trăia din 2,430 de milioane de lei vechi. „Sunt mulți oameni răi aici și care nu sunt curați. Credeți că nu vrem să muncim? Am un copil mic și doi la școală. Mi-a murit bărbatul și am pensie după el și ajutorul social. La început de lună iau 1,2 milioane, din care dau pe chirie (200.000 de lei vechi), apă și curent. Curentul îl fur, sunt cuplată cu cineva, pentru că altfel nu fac față. Nu am dădacă la copii, dar m-am dus la muncă, la doamna Irina (n.r. așa am înțeles eu), la ce sunt eu calificată. În două luni de lucrat la mașină (n.r. – în confecții), mi-a dat patru milioane. Am vrut să lucrez, vreau să lucrez, dar cu banii aceștia nu mă descurc și, în plus, să-mi las și copii singuri. Noi, cei mari, nu murim de foame, le dăm, toți le dăm, celor mici. Nu-i poți refuza. Nici la haine nu ne uităm. Dacă sunt spălate, le mai cârpim”, povestește, coerent, femeia. La final, îmi spune că are o amendă de plătit de mult timp. Dă în fiecare lună 20-50 de lei. Nu știe de ce, dar știe că trebuie să dea, dar și să aibă de mâncare la copii.

Nimeni nu știe de existența lor 

Un bărbat, aproape fără dinți, dar tânăr, cu un rucsac în spate, îi pune la punct pe bărbații de la geam, certăreți. Nu e vânjos deloc. Îmi aduce un copil frumos în brațe, îmbrăcat curat, și-mi spune că e bolnav, are un picior în gips, și are nevoie de 5.000 de euro, pentru operație. „Îmi dă domnul primar banii aceștia? Mă scuzați că vă întreb, nu vreau să vă jignesc”, spune el. Nu mă mai pot uita la copilul de numai câteva luni. Las ochii în jos și bâigui ceva că salariul primarului e mic și că nu-i ajung banii nici pentru haine sau să-și scoată partenerii de afaceri la masă. Îmi dau seama, în timp ce vorbesc, cât de deplasată am fost, dar nu pot retrage vorbele. Dau din cap, iar, tot ei, înțelegători, și-mi spun că nu au vrut să mă jignească. Mai fac un efort, deși, altădată, încercam să fac apel la lege, la puterea Guvernului, a ONG-urilor, pentru a le da o șansă, iar tot ce îmi reușește este „Nimeni nu știe de existența voastră”.

Minutele, probabil zece, cât am vorbit cu ei, mi s-au părut o eternitate. Drumul spre mașina pe care o zăream în capătul aleii, mi se părea un slalom și un maraton. Am ajuns, în siguranță, după ce, politicoasă și umilă, m-am mai oprit de câteva ori să răspund frumos la aceeași întrebare: „Vă place cum trăim?”. Odată urcată în mașină nu am mai coborât. Nu este pentru prima dată când ajung aici, când vorbesc cu ei, dar este prima dată când am avut nevoie de aer. Pentru că pielea mi se părea că-mi miroase a mizerie și neputință și pentru că nimeni din lumea asta nu-i poate salva, doar folosi.


 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate

News-Roman © 2010-2016 - De 6 ani împreună !
Facebook
error: CONŢINUT PROTEJAT! @ News-Roman.ro . Dacă doriţi un anumit subiect sau poză vă rugăm să luaţi contact cu administratorul site-ului la adresa de email: claudia_matei@yahoo.com . Mulţumim !