Poza zilei

Gheorghe Oprea: De la Casa de copii la casa romașcanilor – Epilog

oprea 1Urmează episodul 3 (trei) și ultimul din interviul realizat, anul trecut, cu Gheorghe Oprea, candidat din partea PSD la Primăria Roman.

A trecut un an de când nu m-am mai văzut cu Gheorghe Oprea,  unul dintre oamenii pe care cineva mi l-a scos în cale, sigur cu un scop. Unii spun că scopul scuză mijloacele, dar eu cred că există un scop pentru care toți ne naștem. Nu știu, încă, de ce trebuie toți să murim. Poate nu ce ți-e scris în frunte este destinul, ci poate oamenii puternici și-l fac pe al lor. Viața lui Gheorghe Oprea nu a fost deloc una ușoară. Se putea, cred, și mai rău, iar loc de bine este în viața oricărui om. Din viața lui Gheorghe Oprea se poate face o carte, un bestseller, chiar dacă ar fi să o scrie și un copil de clasa a II-a, pentru că viața bate cartea și fiecare pagină din soarta acestui om nu poate fi scrisă decât așa cum s-a întâmplat.

Spuneam de soarta pe care fiecare și-o poate schimba. Gheorghe Oprea și-a schimbat-o de mai multe ori. A ales Casa de copii pe când era în clasa a II-a. A supraviețuit printre bătăi. A supraviețuit fără mâncare. A supraviețuit în mină și a trăit sute de zile privind dricurile ce îi duceau colegii spre tărâmul cu verdeață. A supraviețuit prin oamenii  de lângă  el. A trăit și după ce și-a pierdut primul copil, pe George-Gabriel. Acum, trăiește prin Răzvan, băiatul lui și al Gabrielei. A supraviețuit și atunci când era cât pe ce să-și piardă și soția, pe Gabi. Și a învățat că poate trăi și fără oamenii care nu știu să facă bine.

 

Căzuse!

Știi atunci când iubești ceva atât de mult încât… Așa s-a întâmplat și cu Gabriela. Gheorghe Oprea spune că soția sa iubește florile: „Gabi este o mare iubitoare de trei lucruri: de oameni, de flori și de cărți. Cred că s-a născut undeva, într-un lan de flori. Este înnebunită după flori, și nu doar să le admire, ci să le crească, să le cultive, să le îngrijească. La școală cred că are peste 150 de ghivece de flori, acasă toata curtea este plină de flori. Nu are o floare preferată.  Pentru mine, cea mai importantă floare este trandafirul. Pentru ea… Prima floare care înflorește primăvara și ultima iarna, toate sunt ale ei! Nu iubește o floare mai mult ca alta”.

La începutul vieții în doi, familia Oprea locuia în Cartierul Muncitoresc. La bloc, la etajul 1, deasupra casei scării. Florile aveau locul lor, pe terasa de deasupra scărilor de la intrarea în bloc: „Accesul pe terasă se făcea pe geamul de la bucătărie, dar nu cobora niciodată acolo. Le uda pe toate, nu știu cum, dar nu cobora. A venit ziua fatidică. În acea seară eram cu toții în casă – eu, mama soției, fratele său și Gabi – și am avut, să spun, un mare noroc. Era noapte și dintr-odată am început să o caut pe Gabi. Mama ei nu știa unde e, nici fratele ei, iar ușa de la intrare era închisă. Am presimțit ceva. Când am privit spre geamul de la bucătărie, am văzut că perdeaua nu era la locul ei. Imediat am realizat că ceva rău s-a întâmplat și, uitându-mă pe terasă și, apoi, la intrarea în bloc, mi-am văzut soția în fata blocului, în agonie, plină de sânge și… Atunci am realizat marele dezastru. Căzuse! A pus un scaun la geam, s-a dezechilibrat, a căzut întâi cu capul de placă, apoi s-a lovit de balustradă, și s-a rostogolit pe treptele de la intrarea in bloc. Viața s-a sfărâmat pentru mine în acel moment”.

 

„Mergi cu Domnul! El știe ce are de făcut…”

 

Și acum, în timp ce îmi povestea, Gheorghe Oprea nu știe exact cum au trecut acele minute din acele momente. E aproape normal să fie așa. Atunci nu știi ce ai de făcut, iar peste ani nu vrei să mai știi. „M-am cutremurat. Nu mai eram eu. Am țipat. Nu exista pe atunci 112. Eram în pijama, am ieșit în stradă și voiam să opresc mașinile, să o duc la spital. Nu-mi dădeam seama de ce nimeni nu voia să se oprească. Apoi am realizat. Încercasem să o iau în brațe și eram plin de sânge. Normal că nimeni nu oprea mașina! Am ajuns cu ea la Spital, totuși cu o mașină. Nu dau numele doctorului care era de gardă, dar îți spun că era băut. L-am rugat să-mi dea trimitere la Iași, pentru că eram conștient de gravitatea stării ei. A cusut-o pe viu la cap. Când am văzut, l-am amenintat că dacă nu o trimite urgent la Iași o iau așa cum este și plec singur. Am plecat la Iași cu salvarea și tot drumul i-am ținut capul soției în brațe și mă întrebam de ce toate aceste lucruri mi se întâmplă numai mie?!”.

La Iași, Gabriela a ajuns pe mâna unor medici buni, a unor specialiști dar care nu i-au dat prea multe șanse. Eforturile au fost mari, șansele erau, în schimb, prea mici și prea puține. „A treia zi după accident, plângeam în fața unei biserici. Până atunci nu știu dacă vorbeam de Divinitate. Nu îmi pot explica ce s-a întâmplat, dacă am visat sau dacă a fost real. O bătrânică s-a apropiat de mine și m-a întrebat ce am. I-am spus că sunt prea tânăr! Eu ca eu, dar ea este prea tânără să i se întâmple așa ceva! Mi-a zis să intru în magazinul bisericii, să cumpăr un lucru și să-l duc la biserică. Am intrat, am luat o pătură și, când m-am întors, nu am mai văzut bătrâna. Nu mai era! Am dus pătura la Sfânta Parascheva. Nu știu ce zi era, dar era multă lume în biserică. Cu lacrimi in ochi, am pus pătura jos în fața Altarului și am dat să plec. A venit un preot, care m-a întrebat ce am pățit, i-am povestit și mi-a zis: „Mergi cu Domnul, El știe ce are de făcut!”. Gabi avea atunci 26 de ani – pentru unii viața abia începea, dar pentru ea se apropia sfârșitul.

 

„Era mult prea tânără și nu greșise cu nimic”

 

După primele trei zile, Gheorghe Oprea s-a întors acasă, la Roman, dar zilnic făcea naveta la Iași. Între două orașe, cu o prăpastie adâncă și îngustă între viață și moarte, știa ce are de făcut: totul pentru Gabi. „Doctorii mi-au spus: îmi pare rău, tinere, te duci acasă și te pregătești pentru ceea ce este mai rău. Analizele nu erau bune. Avea multe probleme, inclusiv la coloană. În a treia zi, deși era bandajată toată, a deschis ochii și m-a întrebat ce fac. La cât de puternic eram, mi-am dat seama cât sunt de neputincios. M-am rugat tot timpul să mi-o dea acasă, ca să am grijă de ea. Era mult prea tânără și nu greșise cu nimic”.

oprea 2

Razvan si Gheorghe Oprea

Gabriela a venit acasă, vindecată pe jumătate. Problemele la coloană îi puneau viața în primejdie în orice clipă. Medicii nu au putut interveni de teamă să nu paralizeze. „Atunci, Cel de Sus mi-a scos în cale un tămăduitor de oase, pe care l-am rugat să mă ajute. Nu știu prin ce chinuri a trecut soția mea, pentru că nu m-a lăsat să stau cu ei. Mi-a zis că dacă aud strigătele de durere ale soției, l-aș strânge de gât și nu ar mai fi putut să-și facă treaba. După jumătate de zi, i-a pus inelele de la coloană la loc. Altfel, rămânea încoviată și putea paraliza oricând. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu a fost așa! Dar, medicii ne-au mai dat o veste urâtă: ne-au zis să nu ne gândim vreodată să mai facem copii. Am întrebat de ce? La naștere toate oasele se dilată, mai puțin cel din bărbie… Eu voiam o fată, ea un băiat. După ani de dezbateri, ne-am gândit să înfiem doi copii: un băiat și o fată. Am vrut să mergem la Casa de copii și chiar ajunsesem la acel moment. Când, într-o zi, am venit acasă și soția mea mi-a zis să iau loc. Asta însemna că era ceva grav. S-a uitat la mine și mi-a spus: sunt însărcinată! A căzut pământul peste mine. Nu de fericire, de frică. Medicii mi-au spus că nu are nicio șansă să ducă sarcina la bun sfârșit și, totuși, s-au înșelat. Soarta a fost alta. A născut, normal. Chiar în ziua în care a implinit 31 de ani, a venit pe lume fiul nostru, Răzvan”.

 

„Toți din jur ne-au părăsit”

 

 

Până când viața familiei Oprea avea să revină la „normal”, au trecut multe luni. Gheorghe Oprea și-a cărat soția pe brațe, a spălat-o, a hrănit-o, a îngrijit-o, iubit-o cum a putut și știut mai bine și, din păcate sau pentru că așa a fost să fie, pe toate le-a făcut singur. “Ne-am dus viața cum am putut, ea m-a ajutat pe mine, eu pe ea. Toți din jur ne-au părăsit. Nu am înțeles, fiind prea tineri, că oamenii aveau interese. Nu le pot spune. Eram obișnuiți să ne petrecem weekendurile laolaltă împreună cu mulți prieteni și rude. Eu aveam impresia că suntem toți împreună, la bine și la rău… Ei veneau la noi doar la bine. Înainte de acest accident, o familie de „prieteni” care ne era apropiată atunci, trecuse printr-un moment greu. Doamna era în spital și a rugat-o pe soția mea să aibă grijă de familia ei. Aveau doi copii mici. Soția mea mergea zi de zi la ei și se asigura să nu le lipsească nimic. Așa a crezut de cuviință. Când soția mea era în spital, eu mergeam la muncă la Roman și apoi plecam la ea la spital, în Iași. Îi făceam de mâncare și niște oameni minunați, cărora le mulțumesc acum, îmi împrumutau mașina ca să ajung la ea. Într-o zi, prietena acelei familii de care a avut grijă soția mea a venit cu soțul în vizita la mine acasă. M-au întrebat ce fac, i-am spus că fac o supă pentru soția mea, să i-o duc la Iași. Au spus “bine” și au plecat. Pur și simplu au plecat. Nu m-au întrebat cum se simte Gabi. Toți au crezut că soția mea se va reîntoarce iar la locul de muncă. Acesta era interesul prietenilor. Pentru asta veneau la noi. Credeau că se va face bine și îi va ajuta. Am înțeles atunci că trebuie să închid acest capitol al vieții noastre. Timp de 4-5 luni, când cineva suna la ușă, soția mea mă întreba cine este și îi spuneam: Au greșit! Când găseam oameni care nu mă întrebau ce face soția mea, ci doar întrebau ce mai fac, le spuneam: Mă scuzați, eu fac bine. Am închis multe uși, nu-ți poți imagina, dar în schimb nu i-am uitat și nu-i voi uita niciodată pe cei care mi-au întins o mână de ajutor, care la acel moment a însemnat enorm pentru mine! După mai mult timp, soția mea si-a reluat activitatea, dar în alte domenii. A lucrat pentru fratele ei o perioadă, a ținut contabilitatea la câteva firme, apoi a mers în învățământ, pentru că este înnebunită după copii și nu i-ar înlocui cu nimic. Trăiește printre copii, cărți și flori, tot ce este mai frumos, pur și gingaș în această lume. Îi mulțumeste Bunului Dumnezeu în fiecare zi pentru a doua șansă în viață și se bucură din plin de asta. Are tot ce și-a dorit: o familie, liniște, înțelegere și iubire”.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Publicitate

News-Roman © 2010-2016 - De 6 ani împreună !
Facebook
error: CONŢINUT PROTEJAT! @ News-Roman.ro . Dacă doriţi un anumit subiect sau poză vă rugăm să luaţi contact cu administratorul site-ului la adresa de email: claudia_matei@yahoo.com . Mulţumim !