Pe urmele prim-miniştrilor din Marea Britanie

Vadim Toader s-a născut în Roman şi-şi promite că, peste ani, se va întoarce acasă. În România cel puţin. Nu cu o maşină nouă şi figuri, ci cu planuri pentru generaţii următoare. De patru ani este plecat din ţară, la 2.500 de kilometri disntanţă, în Marea Britanie. A plecat să studieze inginerie, economie şi management la Oxford. A fost şi bursier, a avut privilegiile unui sistem educaţional pe care mulţi le vedem doar în filme, iar acum lucrează la două companii, din care va alege una sau niciuna. A urcat până-n vârf pe Himalaza şi crezul său în viaţă este că dacă vrei, poţi.

Fără teamă de eşec

Când era mic copil, Vadim a vrut să se facă pompier, doctor, mai toate meseriile le-ar fi încercat. Aşa cum el singur recunoaşte, nu a putut sta locului. Poate această calitate şi cea a competitivităţii au fost cele care i-au îndreptat paşii către Oxford, universitate care a dat Marii Britanii 26 de prim-miniştri, printre care Margaret Thatcher, Tonz Blair şi David Cameron. În timp, a participat și câștigat olimpiade, dezbateri, proiecte internaţionale de dezvoltare personală şi a deţinut, până când a terminat facultatea, titlul de Presedinte al Oxford Romanian Societz. Se mândreşte cu o calificare la Olimpiada Internaţională de Ştiinţe la 14 ani, trei participări la Naţionala de Fizică, premiul de Vorbitor Favorit Naţional, plus multe altele.

Când era în clasa a XI-a, a dat un interviu într-un ziar şi a spus că vrea să meargă la Cambridge. „Atunci mama s-a speriat şi mi-a zis că nu trebuia să spun, că dacă nu intru mă voi face de râs. Eu am zis că decât să râd eu de mine că nu ajung, mai bine să încerc. Făceam parte şi din organizaţia People to People, întâlnisem mulţi copii străini, dar nu am văzut mari diferenţe. Nu vreau să fiu răutăcios, dar nu am vrut să fiu un alt ASE-ist saua vocat. Puteam să trăiesc şi fără Oxford, dar mi-am spus de ce să nu încerc. Nu este nicio ruşine să fii respins„, crede Vadim. Zis şi făcut. În clasa a XI-a s-a apucat să-şi facă dosarul. Cel mai greu a fost scrierea eseului – De ce să fii student la Oxford. „Sistemul este standard. Trebuie să aplici cu un an înainte. Completezi datele personale şi poţi opta pentru cinci facultăţi. Eu mi-am dorit inginerie şi economie şi asta am şi urmat. Cel mai greu lucru a fost să motivez decizia mea. Mai aveam nevoie de o scrisoare de recomandare pe care am primit-o de la profesorul Sorina Danciu, care m-a şi ajutat să aplic şi m-a încurajat. Nu îţi spun motivele pentru care eşti acceptat, dar la mine cred că au văzut că nu mi-era frică să încerc. Au văzut că am rezultate bune şi eram primul din Roman atunci care se calificase la o olimpiadă internaţională. Atuul meu, pe şleau spus, a fost că nu mi-era frică de un eşec. Aşa am mers tot timpul în viaţă„, spune Vadim.

ASE şi Poli la un loc

Din octombrie 2009 şi până în iunie 2013 a învăţat la Oxford Inginerie, Economie şi Management. I-a plăcut îmbinarea dintre cele două şi crede că îi oferă o altă perspectivă în cadrul unei companii. „În traducere, am făcut Poli şi ASE la un loc. Părinţii sunt ingineri şi m-au susţinut. Ingineria te învaţă să rezolvi probleme. Imaginează-ţi o afacere, aici ştii să faci producţie, dar completezi şi cu economia care îţi oferă şi perspectuva clientului. E important să rezolvi problema, dar să plăteşti un preţ rezonabil„, explică Vadim.

Tânărul romaşcan spune că sistemul educaţional din Marea Britanie şi în mod special cel de la Oxford te învaţă mai multă practică decât teorie. „Profesorii îţi explică faptul că predau x pentru că în viaţă îţi va folosi la acel ceva. În plus, îţi arată problemele pe care le poţi întâmpina şi modul lor de rezolvare. Nu pierzi trei ore de informaţii. În laborator, timp de cinci ore, am învăţat toată programarea pe care am învăţat-o în liceu. Înveţi de la zero până la operaţii cu matrici„, spune Vadim.

O altă diferenţă pe care a văzut-o faţă de sistemul educaţional din România este relaţia dintre profesor şi elev. Vadim spune că la Oxford profesorii acceptă punctul de vedere al elevilor şi chiar el i-a atras atenţia unuia că greşise problema. Nimeni nu s-a supărat, ci chiar i-a mulţumit romaşcanului pentru „vigilenţă”. „Relaţia dintre profesor şi elev e ca între parteneri. Tu eşti un frate mai mic, cu aceeaşi pasiune ca şi el. Aşteaptă tot timpul să-ţi răspundă, iar din conversaţiile cu tine învaţă şi el. Nu este relaţia autoritată – profesorul ştie tot. În plus, Universitatea asigură pregătiri cu profesorii, fără bani. Adică grupuri de câte trei-patru elevi fac meditaţii cu câte un profesor, pentru a lămuri neclarităţile. La alte universităţi nu se practică acest lucru, pentru că, luând în considerare costul, pentru ei este ineficient, dar îi ajută pe elevi„, spune Vadim. Nici faptul că era din România nu a fost o problemă. Nu-i interesează cine este mama sau tata. „Eşti privit prin prisma rezultatelor tale. Am avut colegi prinţi sau fii de prim miniştri şi nu erau mai privilegiaţi. Toată lumea este tratată la fel”, spune Vadim.

Prieteni şi frăţii

Viaţa la Oxford nu este uşoară, recunoaşte tânărul. Acum ştie şi le spune celorlalţi care este calea cea mai uşoară pentru a te integra, pentru a-ţi suna telefonul şi a avea cui să-i povesteşti problemele tale. „Primele trei luni au fost cele mai grele. Am trăit cu părinţii toată viaţa mea şi nu plecam mai mult de două săptămâni de acasă. Nu cunoşteam pe nimeni. Te culci şi te trezeşti singur. Vrei să povesteşti cuiva ceva şi vezi că în agendă nu ai pe nimeni. Mi-am făcut prieteni în timp. Românii din Oxford sunt oameni extraordinari. Dar, sfatul meu este ca cei care vin aici să intre în asociaţiile sportive, eu am făcut canotaj, fotbal, rugbz. Când munceşti alături de ei, îşi faci uşor prieteni„, spune Vadim.

Romaşcanul recunoaşte că, la fel ca în filmele americane, şi la Oxford sunt aşa zisele frăţii, asociaţiile secrete. Nu vrea să povestească prea multe, se mulţumeşte să le confirme existenţa, dar cu câteva precizări:  „Am avut un prieten care a făcut ultimul an la Princeton şi că a fost invitat, printr-o scrisoare, să se înscrie. În schimb, în America sunt etape de iniţiere şi frăţii pentru toată lumea, de la tocilari, la cei care iubesc îngheţata. E un standard la americani, la Oxford nu e obligatoriu„.

Bursă de la foşti studenţi de Oxford

Ca să înveţi la Oxford nu este ieftin deloc. Pare mult mai simplu să aplici şi să intri decât să urmezi anii de studiu. Sunt români, spune Vadim, care trăiesc foarte greu acolo pentru a termina Oxfordul. „Te costă de la 4.000 la 8.000 de lire pe an ca să trăieşti. Adică bani pentru cazare, mâncare şi haine. Spun 4.000 minim, pentru că numai cazarea costă 3.000 de lire şi ceva. Dacă ai doar 4.000 de lire, mănânci numai conserve. Taxa de şcolarizare era când am intrat eu de 3.100-3.200 de lire pe an. Fiind în Uniunea Europeană, taxele se returnează de către student în 30 de ani, dar după ce acesta va avea un salariu de 20.000 de euro pe an. Acum s-au schimbat taxele. Este vorba de 9.000 de lire pe an, dar se raportează taxa şi la cât câştigă părinţii, putând ajunge la 3.000 de lire. Semnezi un contract şi acolo îţi explică tot despre cum plăteşti această taxă. Oricum, dacă în 15 ani nu ajungi să ai un salariu de 20.000 de euro, împrumutul se şterge”, explică Vadim.

Veniturile tânărului s-au mai îmbunătăţit şi prin obţinerea a două burse. Dar, Vadim spune că valoarea lor nu este ca în America, unde o bursă îţi ajunge pentru toate cheltuielile: „Sunt burse, dar puţine şi pentru rezultate excepţionale. La Oxford sunt 24.000 de studenţi şi burse cred că sunt o sută. Am obţinut o bursă pentru rezultatele academica, care era de 200 de euro pe an. O altă bursă am primit-o de la o familie de foşti studenţi la Oxford. Le-am trimis o scrisoare, le-am zis ce am făcut şi m-au ales. Când ne-au invitat la prânz, m-au recunoscut, mi-au spus ceva de genul că eu sunt românul care face de toate. Bursa oferită de ei era de 2.000 de lire pe an„.

La Oxford se învaţă şase luni, iar alte şase este vacanţă. Mulţi rămân în zonă pentru a face „practică”, mai exact intership, pentru a fi angajaţi după terminarea facultăţii. Dar, Oxfordul te vrea plecat, spune Vadim, care a locuit în clădirea unde s-a filmat seria Harrz Potter: „Eşti „stimulat„ să te duci acasă în vacanţă. Clădirile sunt vechi şi îi costă mult întreţinerea lor, aşa că pe timpul celor şase luni preferă să închirieze camerele din cămin„. Aşa că, de două-trei ori pe an, Vadim s-a întorc acasă, să-şi vadă familia.

În iunie, Vadim a terminat studiile şi acum îşi caută de muncă. De fapt, deja lucrează la două companii de consultanţă din Londra. „Sunt un caz atipic. Colegii mei au făcut intership în anul I sau II, iar când termini – companiile respective îţi oferă jobul. Eu nu am ştiut şi am stat mai mult în România. Am avut şi proiectul cu Kilimanjaro… Intershipurile sunt plătite în Anglia. Dacă o să îmi placă rămân la una din ele, dacă nu – voi aplica la alte firme. Dacă într-o vară lucrezi în domeniul financiar, la o bancă sau în consultanţă, pentu 8-12 săptămâni poţi primi între 3.000-10.000 de lire„, spune Vadim.

În timpul liber, romaşcanul se plimbă acum prin Londra şi mai joacă tenis cu prietenii. Gândul la ceva „interesant” nu-i dă pace, iar după ce a urcat pe Kilimanjaro, acum se gândeşte la o escaladare a unui alt vârf muntos.

Visul lui Vadim: companie seculară

L-am întrebat când se întoarce acasă. Mi-a spus că în septembrie-octombrie, să-şi vadă bunicii şi părinţii. „Mi-e dor de casă”, a mărturisit. L-am întrebat şi dacă se va mai întoarce vreodată în România. Răspunsul a fost mai lung, mai complicat. „Mă gândesc constant la asta. Funcţie de ce înveţi ţi se schimbă perspectivele. Sincer, vreau să mă întorc. Dar vreau să fac ceva. Nu sunt genul care să vin acasă cu bani şi să mă dau mare. Vreau să fac o diferenţă, dar pentru asta îţi trebuie să ai o autoritate în spate şi asta se câştigă în timp. Mă gândesc la cinci ani în care să acumulez experienţă pe piaţa muncii, apoi să mă întorc şi să am propria companie, la standard mondial. Vreau să arăt că în România se fac lucruri faine. Rezultatul succesului în străinătate nu este al inovaţiei, nu ţine deştepcăciune, ci de stoicism. Mulţi continuă afacerile primite de la bunicul. Englezii nu au ceva ce noi nu avem. Din contra, noi ne zbatem mai mult şi asta este extraordinar când vrei să faci o afacere care să reziste câteva sute de ani„, crede Vadim.

Romaşcanul îi sfătuieşte pe tineri să încerce să aplice pentru studii în străinătate sau job-uri, dar îi şi avertizează: „Nu sunt numai bombonele aici. Este greu şi rece, trebuie să te baţi ca să obţii. Dar, avem şansa unui sistem educaţional care îţi oferă oportunităţi. Anglia încearcă mult să fie disponibilă oricui. Dacă pui speranţă, poţi să faci ce vrei. Eu sunt exemplul viu„.