Lecție de viață din fotoliul rulant

Alexandra Cristea are tetrapareză spastică. Pentru cei mai mulți înseamnă că tot timpul depinde de cineva. Pentru ea înseamnă că nu vrea să-i dezamăgească pe cei din jur. La 26 de ani, Alexandra a terminat secția de informatică de la Colegiul Național ”Roman Vodă”, apoi a mers la Cuza, la Iași, la Facultatea de Informatică. A făcut și un Master în Computational Linguistics. Pentru ea, la universitate, s-a pus prima rampă pentru persoanele care folosesc scaunul rulant. Nu vrea milă din partea lumii, ci doar o șansă de a o cunoaște.

Cuza i-a ridicat rampă

Pe Alexandra am reîntâlnit-o la ea acasă, într-un apartament din Roman. Mi-a spus să caut un bloc turn, singurul cu rampă din cartier. Acasă cu mama ei, Alexandra m-a așteptat într-un fotoliu, emoționată de parcă discuția cu mine era interviul pentru o slujbă la Microsoft. ”Când eram mică, adică pe la 4-5 ani, îmi plăcea să desenez. Aveam cărți de colorat, îmi plăcea să combin culorile. Îmi plăcea să ies cu copiii în spatele blocului. Și la grădiniță mi-a plăcut…”. Așa începe povestea Alexandrei. Și nu s-a schimbat tare mult. Pictează și acum, chiar dacă nu mai are timpul din copilărie. Folosește ce-a învățat la liceu și facultate pentru ”desen serios”: ”Acum mai fac editare de imagini în Photoshop, fac sigle, tot felul de desene, o îmbinare de scris, culori și desen. Deși am făcut informatică, nu am o pasiune pentru programare, merg mai mult pe ce înseamnă vizual, fac site-uri”.

Pe Alexandra o știu de când era în liceu. Mereu era înconjurată de colegi, mi-a luat ceva timp să observ că merge într-un scaun cu rotile. Informatica i-a plăcut datorită profesorului. ”Ne-a dus din clasa a X-a, când făcusem cu altcineva informatica, de la începători la avansat în doi ani. Nici nu mă gândeam să dau la info vreodată, poate alegeam fizica pentru că mă simțeam stăpână. În 2007, am terminat CNRV. Am fost o clasă foarte faină și unită. Nu am simțit nicio discriminare din partea celorlalți. La Facultate m-am gândit să dau la Psihologie – Sociologie, numai că nu aveau lift în clădire. Mergând cu scaunul rulant în fiecare zi, era complicat altfel. Nu era imposibil, multe fete au făcut facultatea în cărucior. Lift nu s-a montat nici acum, dar erau rampe și profesorii mai schimbau uneori cursurile la parter. M-am bucurat la Iași, la Cuza, la facultatea mea că am văzut deschidere. La maximum două săptămâni de când au început cursurile, s-a și montat o rampă pentru mine, dacă îți vine să crezi. M-a bucurat enorm. Profesorii, colegii, toți erau deschiși. Nu am avut parte decât de puține ori de discriminare”.

Interzis în biserică

Discriminarea pentru Alexandra este, acum, acceptabilă. De fapt, ea îi înțelege pe cei care se uită cruciș la ea sau o alungă cu privirea. Dar, nu tot timpul a zâmbit pe tema asta. ”Mi s-a mai zis să nu intru în magazin că murdăresc covorul. Acum mă distrez, dar în momentul acela mi-au venit lacrimi în ochi, nu m-am putut controla. Acum sunt în regulă. Cei din jur s-au șocat, mama s-a enervat… Într-o biserică am pățit același lucru și chiar nu te aștepți. Mi-au spus că abia curățaseră covoarele. Încercam să mă pun în locul lor, că au muncit să curețe covoarele, dar într-o biserică te aștepți la altceva. A fost un caz singular, slavă Domnului. În mijloace de transport în comun am mai pățit momente când șoferii refuzau să coboare rampa. Tinerii sunt mai deschiși, nu toți, să nu generalizăm”.

Chiar dacă nu poate alerga, chiar dacă are nevoie nu tot timpul de cineva, dar are nevoie de ajutor pentru a merge la baie sau a se schimba, Alexandra spune că a avut timp să învețe să nu se lase. Și puterea a găsit-o la cei din jur: ”E important pentru noi, cei cu dizabilități, motivația. E important să ai un scop. Motivația mea a venit din persoanele din jur, care țineau mult la mine. Și nu voiam să-i dezamăgesc, să-i rănesc sau să-i supăr. Dacă eu eram dezarmată, i-aș fi dezamăgit și pe ei. Nu a fost ușor deloc. Mama a avut și ea grijă de mine, avea și serviciu. Am mers la fel de fel de recuperări. A fost complicat, dar fizic, acum, sunt într-un stadiu ok”.

Premiată pentru că este egală, normală

Am întrebat-o pe Alexandra ce înseamnă, pentru neștiutori, tetrapareza spastică: ”Tetra înseamnă patru, adică patru membre afectate, iar spastic înseamnă încordarea mușchilor. Și la vorbit, de la emoții, mușchii mei și diafragma se blochează. La mers la fel, la scris la fel, se încordează. Scriu încet pentru că sunt încordată. Eu depun un efort cu mine însumi. De aceea, profesorii au fost nevoiți tot timpul să-mi dea timp suplimentar. Dacă testul era de o oră, mie îmi trebuiau două ore. Slavă Domnului că m-au cunoscut și nu m-au bănuit că voi copia în tot acest timp. Trebuie să-i convingi, să le dai timp să te cunoască”.

Pentru că a crezut în ea, dar mai ales că ceilalți îi dau putere, s-a înscris la cea de-a patra ediție a Galei Persoanelor cu Dizabilități, difuzată la finele anului pe TVR. Și a luat premiul de popularitate, primind mii de voturi din partea celor care au apreciat-o. ”Nu știam de Gală, deși evenimentul se ținea de patru ani. Un psiholog, de la Motivation, unul din parteneri, mi-a spus că gala își propune să promoveze oamenii care, în ciuda dizabilității lor, au reușit să facă ceva și au o viață cât de cât de cât normală, ca și tema Galei – Egal este normal. S-au axat pe persoane care fac ceva, nu doar se plâng și nu se plâng. Sunt și din cei care nu au depășit barierele societății, o societate care nu este foarte mult deschisă. Eu am avut noroc de oameni deschiși”, spune Alexandra.

Cel mai mult la Gală nu a impresionat-o oamenii pe care i-a văzut sau premiul luat, deși toate au contat, ci un copil, mai ”puțin egal” decât ea: ”Premiul mi l-a înmânat un băiețel premiat acum patru ani, mai mic decât mine, dar cu un diagnostic mai grav, vorbea greu. M-a impresionat că mi-a dat el premiu, dar m-a și emoționat mult. Am văzut câtă lume a fost pentru mine… Am scris și cred asta că am câștigat mâini, inimi și minți deschise. Un om te votează și te apreciază și începe în subconștinent să privească altfel problema. Au fost 48 de candidați din toată țara și credeam că o să trec neobservată. Un astfel de lucru te impresionează”.

Un singur dor: un loc de muncă

Un loc de muncă e ceea ce-și dorește. Ar putea lucra de acasă, dar preferă munca în echipă: ”Nu vreau să lucrez de acasă, pentru că nu am partea practică. E greu să faci un proiect mare, iar nelucrând în echipă, nu aș fi motivată. În echipă, cineva are pretenții, iar eu nu am tot timpul pretenții de la mine. În plus, înțeleg foarte mult, pot multe, dar după ce îmi arăți, măcar o singură dată. E greu să nu ai pe cine să întrebi”.

Până acum, tânăra și-a încercat norocul, la Iași, unde a susținut cinci probe scrise pentru a obține un loc de muncă: ”Am fost, dar m-am lovit de probleme, deși oamenii au fost deschiși. Nu la toate firmele mi s-a oferit timpul suplimentar de scris și nu poți avea pretenții, pentru că nu ești la școala care este obligatorie. Din cinci interviuri, la două mi s-a dat timp suplimentar. Ultimul a fost o mare dezamăgire. Am căzut fix pe subiect, cum se spune, eram sigură că am făcut și că voi fi chemată în a doua etapă. Erau cinci posturi deschise. Nu m-au chemat și este încă o rană, pentru că știam că am făcut. Am zis că aș abandona după testul acesta… E foarte fain să ai banul tău, e un sentiment de maturitate care te ajută să depășești momentele de depresie. Te scapă de greu”.

«Mulți, când văd o persoană în scaunul rulant, spun: ”săraca de ea” sau ”păcat de ea”. Sincer, aș vrea să mă privească de la egal la egal, să le arăt că nu sunt chiar așa. Clar, eu nu sunt sărăcuța. M-am bucurat de acest interviu. Este o onoare. Nu vreau să primesc în schimb milă. Vreau să mă cunoască așa cum sunt și ce vreau eu să fac. Eu chiar ies din casă. Am timp de muzică, de filme, îmi plac plimbările… Acum e iarnă și e mai complicat. Ies cu prietenii, râdem, glumim. Sunt lucruri normale».