Străinul care repară oase

Doctorul Abu-Alika Abdalla este acum șeful secției Ortopedie din Spitalul Municipal Roman. În urmă cu 30 de ani, era doar un tânăr care visa ca, la fel ca rudele sale, să poată să salveze viețile oamenilor. În Regatul Iordaniei, locul unde s-a născut și revine de fiecare dată cu drag, nu a putut să ajungă medic. În schimb, România, pe vremea comunismului, îi încuraja pe străini, în schimbul banilor, să vină să facă performanță aici. Abu-Alika Abdalla a ales Iași-ul pentru a studia medicina, iar singurul spital care l-a primit după terminarea studiilor a fost Romanul. Ar fi putut să plece de sute de ori din țara noastră, condamnată de atâția români pentru „lipsurile” ei, dar a ales ca viitorul său, al soției – și ea medic, și al celor doi băieți să fie pe meleagurile mioritice.

Primit în România de dragul banilor

Nu spun că medicii sunt oameni răi sau mai degrabă „neutri”, dar medicul Abdalla este altfel. O fi felul de a vorbi de vină, româna corect înțeleasă, dar spusă într-un grai repezit. Îți povestește fir a păr totul, face paranteze, revine la subiect și, parcă exact ca la operație, sudează la final povestea cu o vorbă bună.

Medicul ortoped povestește, firesc, cum a ajuns întâi de toate să se facă medic. „Aveam un verișor care era mai mare și cu un alt verișor am fost la el în vizită. Era de gardă și venise o salvare cu bolnavi acidentați. Toată lumea ajuta, pansa.. A fost primul moment când m-am gândit să fac medicină. Mi-a plăcut ce făcuseră. Cred că aveam vreo 16-17 ani, oricum eram la liceu. În Regatul Iordaniei, la medicină locurile erau limitate. Trebuie să ai o medie de peste 9, iar eu aveam vreo 7.90, nu aveam șanse. Aveam multe rude care erau medici în Iordania, dar aveam și un verișor student aici, în România”, povestește doctorul Abdalla.

Prima dată a pus piciorul în România în 1985, pe vremea comunismului. Nu știa foarte multe despre țară și nici ce urma să i se întâmple, dar partea încurajatoare era că statul comunist abia aștepta venirea străinilor. Pentru scopuri financiare. „Înainte de revoluție, se plătea școlarizarea. Nu se ținea cont de nimic pentru cei străini. Erau din multe țări. Numai în grupa mea de limba română erau cinci din Coreea de Nord, care aveau un program clar, trăiau după un regim greu. Pentru că erai din afară, statul român primea studenți și cu note mai mici, pentru că avea nevoie de bani. Și acasă și aici se intra pe baza examenului de final de liceu. Eu am trimis diploma la Ambasadă și, în trei săptămâni, am primit aprobare. Conta doar nota, și de la Ambasadă să primești viza de intrare în țară”, explică medicul.

Vânzătorii prieteni

Chiar dacă au trecut aproape 30 de ani de când a cunoscut România, doctorul Abdalla își amintește ca și acum momentul când a ajuns în țara străină. Și pe atunci mai erau români care abia așteptau să facă un ciubuc în plus pe seama „naivilor”. „Știam puține despre România. Verișorul meu era aici și chiar dacă vorbim de înainte de Revoluție era căsătorit cu o româncă. Aveam 18 ani. Eram un copil cu ochii închiși. Am venit cu avionul și mi-era frică pe atunci. Acum sunt momente distractive, dar pe atunci erau foarte grele. La aeroport m-a păcălit un șofer, m-a dus la Gară… Îmi amintesc că mirosea groaznic în taxi, a benzină. Nu știam ce caut. Am găsit un băiat de culoare, dar era francez, iar eu știam engleza. Până la urmă am aflat că la Institutul de Agronomie din București trebuia să mă cazez până primesc actele. Aveam toate actele în regulă și am fost întrebat ce oraș aleg. Tu alegeai, mai ales că eu aveam o notă mai mare decât a altor colegi”, povestește medicul.

Faptul că avea un verișor în România, în Iași l-a ajutat. Nu știa o boabă de română, așa că prietenii îi putea număra pe un deget. Mai mult, a fost cazat și într-un cămin în care, în primul an, era singurul străin. „Am ales să merg la Iași. Cred că prin septembrie am ajuns. Mă simțeam ca un președinte, pentru că se ocupau românii de tot. Nu uit nici acum că am stat la C4, camera trei. Întâi am fost singurul străin, apoi au mai venit din Siria, Libia, Cipru, greci erau mulți. Mi-era greu la început să-mi fac prieteni. Nu știam limba. Mergeam să cumpăra cartofi și arătam cu degetul. Era bine că, pe atunci, în Iași erau mulți străini, iar oamenii se obișnuiseră cu ei. Chiar unii vânzători știau cuvinte în arabă sau greacă. Te bucurai mult că știu limba ta”, povestește medicul Abdalla.

A învățat destul de ușor limba română, pentru că știa deja literele și știa engleza: „Avantajul este că ce auzi în principiu asta scrii. La engleză e mai greu. M-au ajutat și cărțile, aveam și un profesor bun”.

Speriați de Cernobîl

Chiar dacă nu a plecat niciodată de tot din România, doar în vizită în Regatul Iordaniei, medicul Abdalla își aduce aminte de momentul în care era cât pe ce să fugă în Asia de Sud-Est, în Oceanul Pacific, pe insule. „Era anul 1986 și eram la limba română. Fusese accidentul de la Cernobîl și un coleg a zis să plecăm, ca nu ne iradiem. Voiam să mergem în Filipine! Decanul de la facultatea de Litere ne-a zis „Uitați ușa„, dar ne-a atras atenția că pierdem toți banii. Pe atunci, totul era legal de bani, acum nu numai banul este important. Am rămas în România”, povestește medicul.

În fiecare an mergea acasă, la familia sa. „Vorbeam la telefon atunci când aveam nevoie de bani. Părinții făceau totul. E și curaj și nebunie să vii într-o țară străină, dar când vrei – poți, mai ales dacă îți dorești asta mult. Medicina este foarte grea. Regret că sunt facultăți particulare, dar și unele de stat, unde după 3-4 ani, studenții nu au habar de nimic. Nu le cer să știe operații, dar nu au habar de lucrurile de bază”, spune, cu regret, medicul ortoped.

A avut de ales între ginecologie și otropedie și a ales-o pe ultima. Nu știe exact de ce, poate pentru că specialitatea se caută în toată lumea. „Necesită forță și inteligență. Când vezi un bolnav cu piciorul rupt și-l vezi după câteva zile bine este ceva. Nu suntem Dumnezeu, nu facem minuni, dar încercăm din toate forțele să facem ceva bun. Dar, cu toată voința, sunt momente când nu poți. E și lipsa acută de personal și de dotări adevărate…”, spune șeful secției de Ortopedie.

Pe urmele doctorului Malancea

După facultate, a decis să rămână aici. De „vină” a fost și soția, pe care a cunoscut-o în facultate, tot medic. „Puteam să mă întorc în Iordania după facultate. Dar, pe 1 mai 1987 m-am cunoscut cu o domnișoară și am rămas de atunci împreună. Era sărbătoare și am mers în excursie pe Ceahlău. Ea era medic stomatolog. De atunci, am rămas înpreună și este soția mea”, spune, mândru de familia sa, medicul Abdalla.

Familia s-a decis ca cel mai bine este ca viitorul să sune românește. A încercat să se stabilească la Piatra Neamț, dar pentru că nu avea cetățenie nu i-a acordat nimeni încredere. A venit la Roman, pe urmele doctorului Malancea, unul dintre cei mai cunoscuți medici chirugi oprtopezi din țară. „Ne-am decis să rămânem aici, pentru binele familiei, deși ca bani era mai bine în Iordana, dar nu banul înseamnă totul. După 26 de ani de căsătorie pot spune asta. Pentru că nu aveam cetățenia, nu am reușit să iau post la Piatra. Am luat la Roman și îmi reînnoiam contractul din șase în șase luni. În 1997 am primit cetățenia și am ajuns în Spitalul Roman după ce doctorul Malancea a plecat la Botoșani”, a spus medicul Abdalla.

Recunoaște că sistemele medicale din România versus Iordania sunt diferite. Și la dotări, poate și la plata celor care lucrează în sistemul medical. Totuși, laudă România și Romanul pentru că, în ultimii ani, progresele sunt vizibile. „Ca dotări, întotdeauna a fost mai bine în Iordania. Acum e foarte bine și în România. Suntem mult peste situația de acum acum 5-10 ani. S-au făcut multe și la Roman. Operez pe calculator, prin imagine. Introduc tija și șurubul uitându-mă la televizor. Protezarea se face mai greu, dar acum se poate face și la Roman. Problema mai e încă la aparatură. O trusă pentru șold costă și 50.000 de euro. Firma îți dă trusa, dar cere altele în schimb. La o clinică particulară de la Bacău aveau de operat o gambă și au sunat să le dau instrumentarul meu”, recunoaște doctorul ortoped.

Familia de doctori

Doctorul Abu-Alika Abdalla nu poate sau nu vrea să se laude cu operațiile. Spune că de multe ori un zâmbet face cât o mie de cuvinte. „Cea mai mare satisfacție este când vine bolnavul plângând de durere și vine la câteva zile cu zâmbetul pe față. Poate exagerez, dar asta e satisfacția mea. Nu fac minuni. La Gherăești a fost o slujbă de mulțumire pentru ce am făcut eu, te simți bine. Mă simt bine când mai ajut pe cineva să se întoarcă acasă cu autobuzul. A fost un accident groaznic cu un preot și familia sa. Am dreptul să mă laud, mai ales când faci ceva și ești mulțumit. Spui adevărul, nu te lauzi. I-am luat copiii și i-am tratat, soția am trimis-o la Iași. După câteva luni, a venit să-mi mulțumească. Dumnezeu l-a salvat, dar m-am bucurat că a venit. Nici nu l-am recunoscut prima oară”, povestește medicul.

În familia lui Abu-Alika Abdalla din Iordania aproape fiecare rudă este medic. Și fiul cel mare și-a urmat părinții și a terminat anul I la Facultatea de Medicină din Cluj. Cel mic a terminat clasa a VII-a, dar nimeni nu s-ar supăra dacă ar alege tot medicina. Medicul înfiat de nemțeni și-ar dori oarecum mai mult timp pentru rugăciune, pentru că în România nu are toate condițiile. Și și-ar mai dori ceva, pentru el și pentru toți ceilalți, „sănătate, liniște și pace”.